Cetatea Rupea, aşa cum ni se
înfăţişează astăzi, acoperă o suprafaţă de aproape 11 ha cu ziduri,
turnuri şi curţi interioare. Datorită poziţiei dominante pe care o ocupă
în apropierea drumului european E 60, în dreptul oraşului, este o
prezenţă remarcabilă de la mare distanţă. În ciuda unor speculaţii
avansate de diferiţi autori, este sigur că suprafaţa sa a fost utilizată
în preistorie, însă nu şi în Antichitate, de către daci sau romani. La
fel de sigur este că reprezintă o creaţie medievală, un complex
arhitectonic major, cu nivele rezultate în cinci secole de funcţionare.
Anul primei sale consemnări documentare
este 1324. Dar acesta nu este al întemeierii, care trebuie să fie
anterioară măcar cu câteva decenii. Atunci când a început să
funcţioneze, a fost mereu legată de autorităţile publice rânduite într-o
ierarhie specifică Evului Mediu: rege – voievod – castelan – scaun şi
autorităţi scăunale. Raporturile dintre ele s-au modificat doar în
sensul eliminării intermediarilor, astfel încât, la final, dispunem de
un centru al scaunului Rupea şi de autoritatea principatului
Transilvaniei, intermediată adesea doar de „Universitatea” saşilor
(organizarea autonomă), cu centrul de la Sibiu.
Componentele cetăţii sunt mai uşor de
înţeles dacă urmăm o sectorizare în funcţie de colina proeminentă, unde
avem „Cetatea de sus” (incinta I), „Cetatea de mijloc” (incintele II şi
III) şi „Cetatea de jos” (incinta IV). Fiecare se identifică printr-o
centură de zidărie aparte, corespunzătoare unei epoci diferite, marcate
de evoluţia armamentului, a tehnicilor de asediu sau de nivelul
dezvoltării aşezării şi scaunului de care depindea finanţarea
lucrărilor. La rândul lor, turnurile au o identitate acoperită de câte
un nume propriu, care, în parte, le trădează o anume particularitate
(adesea legată de funcţiune) rezultată din dezvoltarea lor istorică.
Aceste elemente au îmbrăcat dimensiuni şi trăsături arhitectonice
variate: cele mai vechi au avut crenelaje în zig-zaguri rectangulare
(care nu s-au păstrat), iar cele mai recente merloane semicirculare, mai
mult decorative. Ferestrele lor de tragere au luat forma unor fante
simple, iar deschiderile pentru arme de foc s-au realizat cu unghiuri de
tragere cât de largi posibile ori speciale, către baza zidurilor,
amenajate în nişe proeminente şi cu aranjamente de piramide în trepte.
În spatele zidurilor, umerele de zidărie trădează bazele drumurilor de
strajă, uneori chiar pe două nivele.
Pe linia dreaptă a curtinei de la
intrare (incinta a IV-a), în dreapta Turnului porţii, avem Turnul
Slujitorilor, în partea opusă, de cel al Slăninii (numit înainte „Turnul
Nou”, dar care a ajuns să fie folosit pentru conservarea cărnii şi
slăninilor comunităţii şi astfel şi-a schimbat numele). Pe frontul
următor, al curtinei Cetăţii de mijloc, se află în ordine, de la
dreapta, la stânga: Turnul Ungrei (cu dezvoltările sale mai mult
arheologice), Turnul Pentagonal şi Turnul Diecilor (probabil destinat
conservării arhivelor scăunale). Mai departe, turnurile se identifică
mai uşor pe curtina de vest, unde se află Turnul Cercetaşilor, Turnul
Capelei şi alte două turnuri mărginind culoarul de acces, dar slab
conservate: Turnul Gros şi Turnul Pulverăriei (lângă intrarea în Cetatea
de sus). Cel mai spectaculos este Turnul Pentagonal, a cărui „familie”
constructivă, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se regăseşte
în arhitectura militară a întregii Transilvanii, influenţată de meşterii
italieni ai Renaşterii tardive.
O serie de alte elemente vechi se
observă încă la cetate sau se cunosc din documente. Aşa se dăm seama că
în cetate se pătrundea pe porţi carosabile, dar şi pietonale. Ambele
curtine inferioare erau străbătute de porţi, prima sigur şi cu o „gură
de lup”. Remarcabil păstraţi sunt scripeţii de la prima poartă a
cetăţii. Ultima oară, podul ridicător a fost reparat în anii 1731-1732,
apoi a dispărut definitiv. Faţada aceluiaşi turn a deţinut o nişă în
care stăpânii şi-au înscris orgolios o dată de construcţie. De asemenea,
pe poarta de mijloc se citea odinioară o inscripţie pusă la 1659, la
restaurarea poruncită de Gheorghe Cellionis, jude regal, Petru Roth,
magistru al oraşului şi Marc Falk, jude scăunal. Accesul către Cetatea
de sus era pietonal, îngust, dar cu un arc de boltă, bine păstrat, şi un
şanţ de culisare verticală pentru un grătar. Comparând, reiese că
dintre toate, cea mai spectaculoasă poartă pietonală actuală este cea
dinspre oraş, între Turnul Slăninii şi al Diecilor, asigurată cu benzi
metalice, dintre care una conţine o inscripţie cu anul 1621. Cercetaşii
au avut şi ei o poartă secretă, care a fost închisă la un moment dat cu
zidărie.
Zidurile cetăţii, la exterior, sunt
austere în general, lipsite de fosta zestre care trebuie să fi fost în
mare parte din lemn. Dar, din fericire, Turnul Diecilor se conservă un
ancadrament de lemn din secolul al XV-lea, iar în alte locuri pot fi
regăsite urme ale latrinelor sau ale unor coşuri de sobă. Alte relicve
mai bine conservate sunt din Cetatea de sus; au rezistat timpurilor şi
au fost restaurate succesiv, până la starea din ziua de astăzi. Pentru
cea mai înaltă dintre ele, o căsuţă, există referinţe din anul 1664.
Dar, peste tot unde arheologia intervine, pe lângă curtine, se descoperă
urme din cele câteva zeci de locuinţe care au populat cetatea: mici, cu
soluţii ingenioase de amplasare/înghesuire/circulaţie între ele, în
general cu două nivele, cu materiale arheologice tipice (cahle de sobă,
fragmente de geamuri, feronerie şi ceramică utilă). La sfârşitul
secolului al XVIII-lea, ele se aflau în proprietate privată, dar unele
începuseră a se ruina şi au fost definitiv părăsite. Izvoarele
menţionează spaţii anume destinate („camerele” ori, mai corect,
locuinţele judelui scăunal, al celui regal). Ca să ne facem o idee de
număr, trebuie spus că 17 clădiri publice mai funcţionau la finele
secolului al XVIII-lea.
Tot de la interior, ceea ce astăzi
poartă numele de „Capelă” este o amplă clădire (cu ultima restaurare
cunoscută din anul 1718), cu rost multiplu, în interiorul căreia trebuie
să fi fost amenajată o capelă luterană, sobru decorată, după exigenţele
cultului. Mai jos, în prima incintă, se găseşte Fântâna, singura sursă
de apă cert identificată în cetate, deşi în timpurile mai vechi trebuie
să fi existat măcar o cisternă. O inscripţie de la ea, între timp
dispărută (dar cunoscută dintr-o copie de pe la 1777), ne comunică
despre faptul că ar fi fost isprăvită la 1623, după o muncă de câteva
luni, pe vremea principelui Gabriel Bethlen, a lui David Weirauch,
judele regal, Iacob Fabricius, magistrul oraşului, Icail Sol, judele
scăunal, şi al altora. În cea de-a patra incintă, două clădiri acoperite
(magazia militară – posibil în locul mai vechiului şopron al căruţelor,
şi căsuţa paznicului) sunt cele mai noi edificii din complex (sec.
XVIII-XIX).
Este evident că, spre deosebire de multe
alte cetăţi ale Transilvaniei, Rupea a avut şansa unei conservări de
excepţie. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de când datează
primele desene documentare credibile, realizate de către militari,
degradările s-au legat mereu de dispariţia acoperişurilor şi rapidul
colaps al unor zidării rămase astfel neprotejate.
Intrarea cetăţii în istorie s-a marcat
printr-o luptă purtată între rebeli din rândul elitei saşilor, împotriva
oamenilor voievodului Transilvaniei (1324). Apoi, se poate specula pe
ideea că părăsirea sa de către reprezentanţii voievodatului a avut loc
după invazia turcească din 1421. Cert este faptul că cetatea a fost
cedată, în acea vreme, în stăpânirea deplină a scaunului Rupea.
Informaţiile foarte zgârcite care o privesc direct se datorează acestei
apartenenţe şi faptului că arhivele locului s-au conservat doar de la
mijlocul secolului al XVII-lea. În secolul al XVI-lea, o bună parte din
comunitatea locală a saşilor privilegiaţi s-a mutat cu totul între
zidurile cetăţii. Atunci cetatea trebuie să fi arătat ca un oraş în
miniatură, în care locuiau în permanenţă câteva sute de oameni.
Populată intens, înainte de anul 1621,
cetatea şi-a dobândit întreaga planimetrie pe care astăzi o regăsim pe
teren. Locuitorii săi dispuneau de toate facilităţile: case de locuit
(aproape o sută), spaţii pentru administraţia comunităţii şi a
scaunului, capelă, casa preotului, loc pentru căruţe, depozite de
documente, provizii şi arme, fântână, loc de târg (Cetatea de jos).
Probabil apogeul său a fost în secolul al XVII-lea, de când cunoaştem
cele mai multe inscripţii de construcţie/reparaţie (din păcate,
dispărute în cea mai mare parte). Apoi, la finele veacului, armata
habsburgică a folosit cetatea de mai multe ori ca bază de încartiruire
şi pregătire de campanie.
Localitatea avea statut de târg, iar
cultura sa materială redescoperită ne spune că aici nu a fost niciodată o
cetate ţărănească. Legarea ei de nişte ţărani s-a făcut tardiv,
alunecându-se dinspre concepţiile democraţiei burgheze, apoi
consolidându-se datorită istoriografiei marxiste, prin comparaţie cu
bisericile fortificate. Dar, stăpânii locului nu şi-au numit altfel
ansamblul decât „cetate” (Burg) sau „castel” (Schloss).
Graţie fortificaţiilor şi înţelepciunii
gospodarilor ei, Rupea nu fost atacată, cucerită sau jefuită în toate
aceste secole. Cetatea a fost părăsită treptat, din prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, după asigurarea politică garantată de către
armata Imperiului Habsburgic. Un singur moment trecător, de refugiere în
cetate, a mai fost înregistrat la 1789, la panica provocată de o
posibilă agresiune turcească. Acela a fost chiar ultimul eveniment în
care cetatea a fost solicitată pentru apărare. Viaţa s-a reluat la baza
cetăţii, în jurul amplasamentului bisericii parohiale evanghelice (fostă
catolică). Însă, un fond special de întreţinere a cetăţii a fost creat
de către primărie în anul 1838. Fondurile şi donaţiile au existat de-a
lungul întregului secol XIX, cu destinaţie precisă pentru întreţinerea
locului, denumit deja „monument”. Mai mult, în cetate a fost menţinut,
cu domiciliu şi familie, un paznic permanent (într-o casă refăcută
probabil în jurul anului 1850).
O colecţie cu rost proto-muzeal a
existat în cetate mult timp. În 1792, se aflau printre alte piese, 53 de
arme de foc, ghiulele şi tipare de turnat gloanţe. Tot pe atunci, erau
menţionate părţi de armuri, coifuri şi cămăşi de zale. Se mai ştie că la
1812, un tun al cetăţii, turnat la 1613, a fost topit, o altă parte a
fost împrăştiat în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, iar la finele
secolului al XIX-lea se mai aflau acolo alte piese de armament
aparţinătoare vechiului arsenal de care avuseseră parte toate marile
cetăţi ale Transilvaniei.
Cea mai radicală schimbare a cetăţii s-a
produs în urma programului de restaurare din anii 2010-2012, când
cetatea şi-a recuperat şi renovat mare parte din zestrea originală,
aflată mult timp în uitare.
Programul de vizitare al Cetatii Rupea
- Perioada 01 noiembrie – 31 martie: 9:00 – 17:00
- Perioada 01 aprilie – 31 august: 9:00 – 20:00
- Perioada 01 septembrie – 31 octombrie: 9:00 – 17:00
Tarife
- 10 lei adulti
- 5 lei copii
- 8 lei adulti
- 4 lei copii
Persoană de contact – Dl. Călbează Adrian: (0728) 950 646
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu