Mișcarea de rezistență anticomunistă din munții Făgăraș a numărat peste o mie de grupuri, iar ultimul partizan în viață din zonă a fost Ion Ilioiu.
 |
| Luptatorii din Muntii Fagaras |
Între 1945 și 1959, în munții României se ascundeau aproape 1.200 de grupuri de luptători. Aceștia visau la răsturnarea orânduirii sovietice și la revenirea trupelor anglo-americane.
Cu mult înaintea perioadei de disidență de la sfârșitul anilor 1970 și ultimul deceniu al comunismului, regimul sovietic instaurat oficial în martie 1945 a avut de luptat cu un dușman poate mai puțin vizibil, însă cel puțin la fel de dedicat stopării totalitarismului impus. Imediat după 23 august 1944, o parte dintre cei care prevedeau dezastrul ce avea să urmeze s-au refugiat în ascunzișuri din munți, complotând la adresa comuniștilor, visând la dispariția acestora și la revenirea în România a trupelor izbăvitoare anglo-saxone.
Istoricii i-au numit „partizani" și au reunit
acțiunile lor sub numele generic de „Mișcarea de Rezistență". Printre oamenii simpli însă, luptătorii din munți au rămas cunoscuți sub numele pe care-l iubeau cel mai mult: "haiduci". În decursul celor 15 ani ce-au urmat venirii sovieticilor, aceștia s-au luptat cu regimul, cu trădătorii și condițiile vitrege. Apoi, cu temnițele grele și cu umilința publică. O parte dintre ei mai trăiesc și astăzi. De sub prelata amintirilor de atunci, aceștia reconstruiesc imaginea „Mișcării de Rezistență".
De la idealismul începutului la greutățile vieții petrecute în ascunzișuri, neajunsurile, frica și teroarea finalului. Toate aceste elemente compun o imagine prea rar amintită astăzi, sau chiar uitată sau ignorată cu desăvârșire din manualele de istorie a României. Imaginea primilor inamici publici ai unui sistem ce avea să arunce România în următoarele decade în teroare, frică și întuneric.
„Partizanii își spuneau haiduci. Erau idealiști"
Din punct de vedere istoric, primele mișcări de rezistență anticomunistă au apărut imediat după 23 august 1944. Potrivit istoricului Florin Georgescu, de la Muzeul de Istorie a României, primele grupuri formate, și cele care, de altfel, aveau să devină și cele mai celebre, au luat ființă dintr-un idealism total al membrilor. „Teoretic, în programul lor apăreau obiective precum discreditarea acțiunilor Guvernului Groza, intervenția armată, pregătirea acțiunilor partizanilor în vederea căderii regimului socialist și răspândirea de manifeste.
În fapt, cea mai mare parte a acțiunilor lor s-a rezumat la ultima componentă", explică Florin Georgescu. Între anii 1944 și 1962 au existat 19 centre de rezistență, răspândite în mai toate zonele țării. Perioada delimitată însă, în sens clasic, ca fiind cea a rezistenței anticomuniste s-a întins în perioada 1945 - 1959, când au acționat cel puțin 1.196 de grupuri, unele compuse chiar și din 120 de luptători.
Prioritatea zero: manifestele
Cele mai cunoscute grupări sunt considerate a fi "Haiducii lui Avram Iancu", "Graiul Sângelui", "Sumanele Negre" și "Mișcarea Națională de Rezistență".
 |
| Sigla gruparii Sumanele Negre |
Aceștia își procurau hrana cu ajutorul sătenilor, cei care cunoșteau până în cel mai mic detaliu activitatea "haiducilor". De altfel, deși în majoritatea cazurilor, oamenii din zonă susțineau necondiționat acțiunile partizanilor, au fost și situații în care câte o grupare a fost localizată și atacată de forțele de ordine ale vremii, chiar după "un pont" al unui sătean.
"Acțiunile grupărilor aveau loc la intervale destul de mari de timp. Existau situații în care aceștia își procurau arme prin atacarea vreunei fabrici de armament sau unui convoi de soldați aflați în tranzit, În general însă, partizanii erau mai preocupați cu redactarea, tipărirea și împărțirea unor manifeste cu nume precum "Cuvânt înainte", "Națiunea și Statul" sau "Naționalismul", povestește istoricul Florin Georgescu.
Deși este delimitată istoric ca având loc până în 1958, și chiar și mai târziu, perioada de glorie a mișcării de rezistență a avut loc în primii ani după momentul 23 august 1944.
"Pe măsură ce comuniștii se integrau tot mai bine, puneau încet-încet mâna pe instituțiile statului, mișcările de partizani se dizolvau. Speranța mai renăștea ocazional, cum a fost la moartea lui Stalin, sau la revoltele anticomuniste din Polonia și Ungaria, din 1953 și 1956, dar efectul mișcării de rezistența era deja, la acest moment, unul destul de șubrezit.
Una dintre cauzele cele mai importante ce au dus la desființarea mișcării de rezistență a fost pusă la punct chiar de către Teohari Georgescu, instalat în funcția de ministru de
Interne la 6 martie 1945. Sub atenta îndrumare a unor spioni ruși, acesta a pus la punct un sistem de infiltrare a unor informatori în interiorul grupărilor de partizani. Mișcarea a fost posibilă și datorită slabei organizări administrative a partizanilor, cei care introduceau noii membri printr-o simplă recomandare a unor cunoscuți sau simpatizanți.
Potrivit lui Florin Georgescu, la nivelul anului 1948, autoritățile comuniste cunoșteau cu precizie unde se află partizanii, care sunt dotările acestora, numărul de membri, activități, dar și gradul de pericol pe care-l reprezenta fiecare grupare.
„M-au anchetat așa, împușcat"
Cândva a fost un munte de bărbat care cunoștea ca-n palmă toate cărările ascunse ale Făgărașului. Acum nu mai e decât o umbră ce recunoaște, pe pipăite, simplul drum dintre pat și canapeaua din bucătărie. Condamnat de către comuniști la zece ani de închisoare, bătut, interogat, vlăguit de munca silnică, se mișcă greu prin casă întrebându-se care-i mai e rostul. Acesta este Ion Ilioiu, ultimul partizan în viață din zona Făgărașului, care a luptat activ cu arma în mână.
Racolarea:
„Eram mai bun"
Avea 18 ani când a intrat în vârtejul unor evenimente ce aveau să-i marcheze definitiv viața. În 1948 terminase școala primară în sat (Sâmbăta de Jos) și ajunsese în anul I la Liceul „Radu Negru" din Făgăraș. În vremea aceea, nimeni din familia sa nu făcea politică. Avusese o rudă, profesorul Pătrașcu, care fusese ministru legionar, dar nu acesta îi influențase viitoarea hotărâre de-a intra în rândul partizanilor. În general, opinia oamenilor simpli l-a determinat să facă acest pas, iar un fost coleg de liceu, Gojaru (devenit preot peste ani în comuna Ucea), l-a racolat.
„Toți oamenii erau atunci împotriva Guvernului. Le era frică să nu vină comuniștii să le ia pământurile și să-i lase săraci. Grupul care se formase m-a ales pe mine, că eu eram mai bun decât alții", povestește Ilioiu.
Fuga în munți
La puțin timp după ce a fost racolat s-a auzit că o mașină a Securității a venit în oraș și că s-au făcut câteva arestări. S-au ascuns la niște rude din Sâmbăta de Sus. „Am luat ceva brânză de la ciobani, ne mai dădeau și oamenii, dar după aceea lucrurile s-au tot înăsprit.
Atunci ne-am hotărât să ne ducem să stam în pădure, că n-or să vină după noi. Câțiva ajunseseră în munți și erau comandați de Ioan
Gavrilă. În anii cât am stat în pădure ne-am întâlnit de mai multe ori cu ei și pe unii dintre colegi i-au prins și i-au împușcat. Sora unui băiat era economistă, căsătorită, a născut chiar în pușcărie, iar când i-au dat drumul a paralizat și a murit".
Dulce ca mierea e glonțul patriei
Șase ani a stat ascuns în munți împreună cu alți 20 de camarazi. Mergeau pe la stânele ciobănești după brânză și lapte sau coborau cu precauție și teamă în satele unde știau că-i mai ajută oamenii. În rest, se hrăneau cu ce le dădea pădurea. Adunau fructe, culegeau ciuperci sau vânau. Treptat însă se strângea cercul.
Într-un schimb de focuri, în pădurea de la Avrig, Ilioiu a fost împușcat în piept. Confundându-l cu comandantul Gavrilă (acesta îi lăsase lui binoclul) intenționat a fost numai rănit, căci securiștii aveau ordin să-l prindă viu pe acesta. L-au lovit cu cizmele, chiar împușcat fiind, și l-au dus la sediul lor din Făgăraș. „M-au anchetat așa, împușcat, nu m-au lăsat să mă vindec, decât mă pansau. Când într-un târziu m-au operat, m-au lăsat mult timp deschis ca să arate la toți că sunt bandit...".
Eliberarea: drumul pe jos
A fost eliberat în 1964, odată cu majoritatea deținuților politic. Soția sa, doamna Iosefina, povestea că, atunci când i-au dat drumul, de bucuria eliberării, a mers pe jos tot drumul din Voila până în Sâmbăta de Jos. Mamă-sa păștea niște purcei la capul satului. Nu l-a recunoscut, dar nici el n-a recunoscut-o.
A muncit câțiva ani la cooperativa agricolă din sat, la scos cartofi și la secerat. Ultimii 15 ani, până când a început să orbească, i-a petrecut ca muncitor la Întreprinderea de Mecanică Fină „Economica" din Făgăraș. A fost pensionat pe caz de boală. Astăzi, bătrânul vorbește rar. Are în schimb buzele strânse și fruntea încruntată, chinuită mereu de fantoma halucinantă a aducerilor aminte.
Sursa:historia.ro
Ce se mai vede azi din traseul lor
Interviul de mai sus e o mărturie, nu un traseu: nu are niciun reper de teren și nici nu și-a propus. Noi am notat satele pe care le străbate viața lui Ion Ilioiu — Sâmbăta de Jos, unde a terminat școala primară, Sâmbăta de Sus, unde s-a ascuns
la rude, Voila, de unde a mers pe jos spre casă la eliberare, și pădurea de la Avrig, în care a fost împușcat. Toate stau pe partea dinspre șosea a Făgărașului, la distanțe mici una de alta, pe același picior de munte.
- Sâmbăta de Jos — satul școlii lui Ilioiu, în valea Sâmbetei.
- Sâmbăta de Sus — vecinul de jos, despre care am scris separat.
- Voila — drumul eliberării din 1964, pe jos, până acasă.
- Făgăraș — orașul cu Cetatea Făgărașului, de unde plecau mașinile Securității.
Dacă ajungeți astăzi în Făgăraș, pentru schi sau pentru traseele de pe versanți, merită să citiți întâi paginile acestea: povestea din interviu se citește altfel după ce ați văzut pădurile pe unde umblau. Am scris separat și despre istoria Brașovului, pentru contextul mai larg al perioadei, iar restul paginilor de istorie le-am strâns în categoria Istorie.
Contextul național, dintr-o sursă
Pentru datele statistice — numărul grupurilor, anii, figurile centrale — ne-am sprijinit pe articolul de Wikipedia despre rezistența anticomunistă din România, care așază cazul Făgărașului într-un cadru național. Noi nu am adăugat nimic peste mărturia din interviu; am așezat doar locurile lângă oameni.
Pe blog există câte un material separat despre despre Patinoarul Agrement, despre PATINOARELE DIN BRASOV, despre Telecabina Tâmpa Brașov: noua instalație de noapte care, despre SFÂNTUL NICOLAE și despre Marele incendiu din 1689: noaptea care a înnegrit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu