AUTOGRAF ADRIAN FETECAU

“«Despre blândeţea de a fi de vină/ Şi despre nebunia de-a fi trist/ Am să vă povestesc cât mai exist/ Şi ochii mei atârnă de lumină». Aceasta este prima strofă dintr-o poezie, mai puţin cunoscută, a lui Adrian Păunescu, exprimând o stare cu care mă confrunt din ce în ce mai des în ultima vreme. O fi şi de la teama de bătrâneţe, vai!, astăzi e din nou ziua mea, dar în mod cert mai e ceva. Starea de tristeţe parcă se propagă cu viteză astronomică în tot ce mă înconjoară. O simt, o palpez, o văd în ochii multor oameni cu care îmi intersectez cărările.

Înainte de ’89 simţeam de multe ori că, efectiv, mă sufoc! Încercam să «respir» prin spectacolele grupului Vouă, unde reuşeam să mai strecor «metafore» cu iz protestatar. De pildă, în aprilie ’84 am început spectacolul din Casa de Cultură a studenţilor «Grigore Preoteasa», din Capitală, spunând că motoul manifestării este «Fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grăniceri» (înregistrarea audio e martoră). Vă daţi seama ce-a urmat... Nu mi-ar ajunge pagina asta de ziar să vă povestesc.

Acum simt, din ce în ce mai des, că mă sufoc! Şi, ca pe vremuri, m-am pus pe treabă împreună cu colegii mei din trupă, încercând să găsim noi «metafore» în ton cu realităţile «roz» pe care le trăim. Astfel, suntem foarte aproape de premierele a două manifestări concepute în stilul nostru caracteristic. Prima e o piesă de teatru cu un titlu sugestiv – «Stăpânul ciolanului», scrisă de Marilena Dumitrescu şi Dănuţ Ungureanu. O comedie la care sunt convins că se va râde copios, mai ales că ciolanul e prezent în scenă. Veniţi la premiera din decembrie şi-l veţi putea atinge dacă doriţi! A doua e un spectacol de muzică şi poezie, intitulat «Ţara Căţeilor», în care pun întrebări alături de Ovidiu Mihăilescu şi Dan Caramihai. Premiera e planificată pe 1 decembrie, în Club A, afişul purtând semnătura celebrului artist timişorean Ştefan Popa Popa’S, foarte preţuit «afară», foarte ignorat aici. Vă ofer un citat din caietul-program: «Când trăiam în teribilul lagăr al raiului comunist, visam că va veni momentul în care vom tăia gratiile cuştii în care ne zbăteam». Şi după «marea evadare» din decembrie, am alergat bezmetici în toate părţile după iluzii deşarte, pentru a reveni într-o colivie aurită ale cărei gratii le simţim peste tot, dar nu le vedem! Fostul disident sovietic Vladimir Bukovski, după ce a ajuns în aşa-zisa «lume liberă», a concluzionat: «În URSS aveam în faţa noastră un zid gros de beton, dar dacă voiai cu adevărat puteai reuşi să străpungi acel zid. Aici e vorba de un zid de vată, care te învăluie de peste tot!». E clar, senzaţia asta de neputinţă nu e resimţită doar pe plaiurile mioritice!

Dacă v-am spus cum începeam spectacolele în vremea «zidului de beton», să vă spun şi cum le încheiam: «Într-o bună zi, oamenii vor înţelege că numai artistul e în stare să facă, într-adevăr, ca lucrurile să se întâmple. De aceea, societatea ar trebui să se bazeze pe artist!» – un citat din opera scriitorului Lawrence Durell, în care cred cu tărie şi acum, în vremea «zidului de vată».

Şi totuşi o mască de oxigen zilnică, pentru dificultăţile de respiraţie de care vorbeam, există. Ea este reprezentată de fiica mea de 14 ani, Irina, care mă face realmente să uit de povara celor cinci decenii şi mai bine de existenţă. Şi să nu exclam, cum făcea Păunescu în finalul poeziei invocate: «Şi nu mai ştiu nici eu ce e cu mine/ Ce-i lumea, ce se-ntâmplă, cine sunt?!».

Iar când am văzut-o, în urmă cu două luni, îmbrăcată în tricou de campioană naţională la tenis, cu echipa sa, Dinamo, m-am topit de tot, gândind că am pentru cine să încerc să ridic capul din turmă!”

JURNALUL NATIONAL

19 noiembrie 2010