BUSTUL LUI ANDREI SAGUNA
Statuia lui Andrei Șaguna este o operă în bronz a sculptorului Nicolae Daicu. Deși este o operă realizată în anul 1998, statuia a fost montată pe un soclu construit în fața clădirii Colegiului Național Andrei Șaguna, fiind dezvelită oficial în anul 2004, până în acel moment fiind amplasată în holul principal al liceului.
DE CE ANDREI SAGUNA?
Frământările politice din Europa sfârşitului de secol XVIII, au marcat viaţa locuitorilor Transilvaniei într-o manieră decisivă, ce se va cristaliza în mişcările de emancipare naţională din prima jumătate a veacului următor.
Transilvania, ca parte integrantă a imperiului habsburgic, prezenta câteva particularităţi: pluralismul etnic, lingvistic şi confesional, care vor influenţa manifestările diferite ale iluminismului şi romantismului în această parte a imperiului.
În acest mediu compozit, Transilvania este marcată de grave inechităţi. Iosif al II-lea, încă din perioada coregenţei, prin vizitele făcute în provinciile imperiului, constată că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, „chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi, la dispoziţia nobilimii zi de zi şi poate în fiecare ceas.”
Prin publicarea Edictului de toleranţă din 1781, se asigura liberul exerciţiu religiilor necatolice şi împreună cu reformele juridice, administrative şi din domeniul învăţământului, au creat în imperiu un cadru de manifestare pentru naţiunile neprivilegiate, printre care şi românii. Starea ţăranilor români iobagi era deosebit de grea. Nobilimea nesocotea aceste reforme prin care se exercita intervenţia statului atât în dreptul de proprietate cât şi în conflictele dintre ţăranii iobagi români şi nobilimea preponderent maghiară.
Prin ordonanţa provizorie Certa puncta din 1769, se dă posibilitatea ţăranilor iobagi de a apela la Comitat şi la Tabla Comitatului pentru soluţionarea conflictelor în instanţă, tocmai pentru a limita controlul absolut al nobililor asupra iobagilor.
Pe plan confesional, principatul este un spaţiu de confruntare între catolicism, calvinism şi ortodoxie. Papalitatea, susţinută de reprezentanţii oficiali ai imperiul, de religie catolică, încearcă extinderea catolicismului în interiorul arcului Carpatic. Prin călugării iezuiţi se încearcă aderarea clerului ortodox din Transilvania la confesiunea catolică; de aceasta depinzând acordarea privilegiilor pentru cler precum şi protecţia instituţiilor ecleziaste şi laice.
Românii care sperau la un trai mai bun, la un tratament egal la nivelul religiilor recepte, dotarea bisericilor cu case parohiale, subordonarea faţă de autorităţile ecleziastice şi nu faţă de cele politice, au consimţit la unirea cu Roma, în 1700, bucurându-se de privilegiile religiei catolice, dominantă în imperiu.
O puternică împotrivire vine însă din partea calviniştilor, în marea lor majoritate membri ai nobilimii maghiare.
Prin A doua Diplomă Leopoldină, în 1701, se concretizează revendicările românilor unitarieni, fiindu-le acordate: privilegiile, scutirile, prerogativele de care beneficiau, pe baza legislaţiei imperiale, clerul şi bisericile de rit latin. Cât priveşte laicii, „… garantarea integrării mirenilor uniţi în statusul catolic însemna considerarea lor între stări, ca fii ai patriei”.
Pe plan general vorbind, unirea cu Roma, a creat un cadru propice pentru afirmarea politică şi culturală a românilor transilvăneni.
Urmare a convulsiilor interconfesionale, prin edictul din 1759, se va proceda la restaurarea confesiunii ortodoxe, cu stabilirea unei mitropolii sârbe la Karlowitz, clerul ortodox român fiind sub autoritatea bisericii sârbe.
Cu toate reformele din perioada Mariei Tereza şi a lui Iosif al II-lea, nu s-a soluţionat problema cea mai arzătoare a ţăranilor români, şi anume desfiinţarea iobăgiei, şi recunoaşterea românilor ca a patra naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei naţiuni.
Demersurile şi acţiunile politice revendicative ale populaţiei româneşti îşi vor afla materializarea printr-o serie de Supplex-uri, memorii adresate curţii imperiale de la Viena, iniţiate de Inochentie Micu, prin care „el cere declararea naţiunii române ca a patra naţiune receptă, reprezentarea ei în regimul de Stări, în instituţiile provinciale, la nivelul celorlalte naţiuni…”. Revendicărilor de ordin ecleziastic, li se adaugă cele de ordin naţional. Argumentele forte, prioritatea, romanitatea şi continuitatea poporului român, pe pământul său.
Noul arsenal al luptei politice de afirmare a naţiunii române, este de acum formulat şi articulat, devenind nucleul revendicărilor politice în lupta de emancipare naţională a românilor, în prima jumătate a veacului următor.
Unirea cu Roma şi renaşterea ortodoxiei, vor crea în provincie un cadru propice elevării nivelului de cultură în rândul românilor, prin întemeierea unor instituţii de învăţământ locale şi prin frecventarea universităţilor de la Viena şi Roma.
O nouă generaţie de intelectuali români, - unitarieni şi ortodocşi, laici şi ecleziaşti - îşi vor uni forţele în lupta de emancipare politică, - cunoscuţi ca generaţia Şcolii ardelene - prin redactarea binecunoscutului Supplex Libellus Valachorum, ce solicita „…ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de toleraţi, admişi, şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor civile…”. Eşecul memoriului nu-i va descuraja; mutând lupta pe frontul intelectual, Petru Maior scrie Istoria pentru începutul românilor în Dacia şi Istoria bisericii românilor, Ion Budai Deleanu, Historia Populorum Transylvaniae, iar Samuel Micu, Elementa linguae daco romanae sive valachice.
Prin lucrările lor din domeniul istoriografiei şi filologiei, vor preciza identitatea naţională, precum şi stabilirea locului limbii române în familia limbilor romanice, prin latinism.
Pe acest fundal politic şi social zbuciumat, se naşte în anul 1809, la Miscolcz, în nordul Ungariei, Anastasie Şaguna, în familia de origine macedo-română a lui Naum şi Anastasia Şaguna, ca fiul mijlociu, având un frate mai mare, Evreta, şi o soră mai mică, Ecaterina.
Deşi se trăgeau de generaţii din confesiunea ortodoxă, la vârsta de 8 ani Anastasie şi ceilalţi doi copii, vor fi trecuţi cu forţa la confesiunea catolică, din care vor face parte până la împlinirea majoratului. Mama copiilor încearcă să se opună acestui plan, şi va pleca cu ei la un unchi al ei de la Pesta, care avea o situaţie materială foarte bună.
Dificultăţile financiare îl vor face pe Naum Şaguna să accepte promisiunile episcopului romano-catolic Stefan Fischer, de a se ocupa de cheltuielile educaţiei copiilor, dacă vor trece la confesiunea catolică.
Cu toată opoziţia mamei, copiii vor fi trecuţi şi crescuţi mai bine de 10 ani în confesiunea catolică. După împlinirea vârstei de 18 ani, a majoratului, toţi trei vor reveni cu înscrisuri oficiale, la confesiunea ortodoxă.
Anastasie Şaguna îşi face studiile gimnaziale şi continuă cu cele juridice la universitatea din Pesta, dar dorinţa inimii lui a fost să ajungă preot. Astfel, se îndreaptă spre Vârşeţ, unde va studia teologia, pentru a putea intra mai târziu, în slujba bisericii ortodoxe române. La absolvire, a fost solicitat de mitropolitul sârb Ştefan Stratimirovici să activeze ca secretar al său şi profesor, pe lângă mitropolia ortodoxă de la Karlowiz, în cadrul căreia biserica ortodoxă romană funcţiona ca un departament subordonat.
În 1833, Anastasie Şaguna se dedică vieţii monahale, luându-şi numele de călugăr, Andrei.
Andrei Şaguna va urca repede treptele monahale, fiind numit în 1842 arhimandrit la mănăstirea Hopova, apoi la mănăstirea Covil.
În vara anului 1846, este trimis la Sibiu, în calitate de vicar general al bisericii ortodoxe din Ardeal. Ajuns aici, va trece la o evaluare a situaţiei locale a bisericilor şi şcolilor. „Ca fost profesor, deci bărbat de şcoală în primul rând, Şaguna a trebuit să rămână mâhnit, văzând cât de puţină învăţătură aveau preoţii şi cât de înapoiat era poporul nostru întru toate.”
Cu foarte multă energie şi chibzuinţă, Şaguna începe organizarea unei reţele de şcoli săteşti şi a unui program educaţional de instruire atât pentru preoţi cât şi pentru învăţători.
Andrei Şaguna, arătându-se fidel împăratului Franz Iosef, capătă trecere la curtea imperială, şi în plină Europă revoluţionară, va fi numit episcop al Ardealului.
Această numire este întâmpinată cu deosebită căldură de cercul intelectualilor ardeleni, continuatori ai luptei de emancipare naţională, în frunte cu Gheorghe Bariţiu şi Timotei Cipariu.
În anii ce vor urma, Andrei Şaguna va duce o muncă asiduă, pentru dezvoltarea învăţământului românesc, a şcolilor ecleziastice şi reale, de meserii, precum şi asigurarea unui corp profesoral bine instruit.
Astfel, din 1850 până în 1865, va raporta înfiinţarea unui număr de 339 şcoli săteşti, susţinute în majoritate cu fonduri de la preoţi şi săteni.
În toate petiţiile şi rapoartele sale către autorităţile ecleziaste şi politice, Andrei Şaguna insista asupra drepturilor confesionale ale românilor ortodocşi, de a beneficia de şcoli şi profesori educaţi, accentuând pe aspectul confesional şi păstrând în plan secundar aspectul naţional, pentru a preîntâmpina refuzul autorităţilor.
El obţine astfel, în 1861, în baza principiului autonomiei bisericeşti, permisiunea de a controla instrucţia şcolară în episcopia ortodoxă română. Concepe un îndreptar pedagogic, pentru a veni în ajutorul învăţătorilor de la ţară, intitulat Instrucţiune pentru învăţători. Iniţiază o fundaţie de sprijinire a dascălilor săraci, oferă burse pentru elevii mai nevoiaşi, instituind un strict control al activităţilor şcolare din episcopie. An de an, seminarul teologic de la Sibiu este ridicat, iar în 1853, acesta se va muta într-o clădire nouă, cumpărată cu bani colectaţi de la obşte.
Împăratul, va înfiinţa în 1853 „Fundaţia filantropică imperială Francisc Iozefină”, pentru a răsplăti fidelitatea supuşilor români transilvăneni, dovedită în timpul revoluţiei maghiare.
Cu fonduri sporite, Andrei Şaguna va extinde cursurile seminarului teologic de la doi ani la trei ani, iar cursul de pedagogie de la unu la doi ani, beneficiind de aportul a şase profesori. Va continua şi activitatea creatoare, astfel la 1868, scrie Compendiul de drept canonic, în 1871 Enchiridionul de canoane iar în 1872, Manual de studiu pastoral.
În împrejurările grele ale epocii, Andrei Şaguna izbuteşte să înfiinţeze un gimnaziu la Braşov, unde se va preda un curs de ştiinţe comerciale, şi o şcoală reală inferioară.
Ulterior, va înfiinţa un gimnaziu la Brad, care, pentru a nu fi desfiinţat de autorităţi, va fi trecut în subordinea episcopiei ortodoxe române, ca şcoală confesională.
Suprapunerea năzuinţelor de emancipare confesională cu cele naţionale, a fost scutul sub care Andrei Şaguna a putut să-şi aducă aportul său, la lupta de emancipare naţională a românilor transilvăneni.
Domeniul educaţiei confesionale nu a fost însă singurul front, pe care acesta a luptat. Fiind un om cultivat, şi-a dat seama de însemnătatea cuvântului scris şi de puterea presei.
În 1850, reuşeşte înfiinţarea tipografiei diecezane la Sibiu, aici urmând a fi tipărite cărţile bisericeşti, manualele şcolare, dar şi ziarul „Telegraful Român”, în 1853, ce va apăra interesele politice, naţionale şi culturale ale românilor ardeleni.
Înfiinţează în 1861, alături de Gheorghe Bariţiu, Timotei Cipariu, Andrei Mocioni, Ioan Puşcariu şi alţi intelectuali români, societatea culturală ASTRA.
De bună seamă că nici în plan politic, un om de talia lui Andrei Şaguna nu putea rămâne nepăsător în contextul revoluţiilor naţionale europene.
Participă în 1848, alături de Simion Bărnuţiu, şi alţi fruntaşi ardeleni, la adunarea de la Blaj, făcând parte din comitetul de conducere şi apoi, ca şef al delegaţiei româneşti, desemnată să prezinte interesele naţionale, la curtea imperială de la Viena.
Insuccesul acestei prime misiuni diplomatice nu-l va descuraja, trecând din nou în plan confesional ofensiva politică.
Visul său din tinereţe, reînfiinţarea mitropoliei ortodoxe a Ardealului, independentă şi egală cu cea sârbească este acum noul mobil al eforturilor sale diplomatice.
Toată activitatea organizatorică şi educaţională îi va fi răsplătită în 1857, când primeşte încuviinţarea împăratului de a colecta fonduri, pentru a zidi la Sibiu, o nouă biserică ortodoxă, viitoarea catedrală mitropolitană. „La colecta aceasta a contribuit mai întâi însuşi împăratul cu suma de 1000 galbeni, în rândul al doilea principele Ardealului Schwarzenberg cu 50 de galbeni, iar în rândul al 3-lea, „robul lui Dumnezeu Andrei”, cu 2000 de florini.”
Ca un dar de Crăciun, în 24 Decembrie 1864, sosea scrisoarea împăratului, prin care încuviinţa înfiinţarea mitropoliei ortodoxe române independente, şi-l numea pe Andrei Şaguna, mitropolit al românilor din Transilvania şi Ungaria; se aproba de asemenea, înfiinţarea episcopiilor aparţinătoare, la Arad şi Caransebeş.
Toate acestea, „ prin activitatea sa, prin pietatea sa şi învăţătura clerului şi a poporului, pe care îl păstoreşte cu cuvântul înţelepciunei…”
Prin toate înfăptuirile sale, Andrei Şaguna rămâne în istoria neamului ca un vrednic fiu, ce i-a slujit cu credinţă, prin toate încercările timpurilor grele în care a trăit, punând mai presus de toate, interesele arzătoare ale conaţionalilor săi.
Bibliografie:
BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith, ş.a., Istoria României, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998.
LUPAŞ, Ioan, Viaţa şi faptele lui Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, Bucureşti: Editura „Casa Şcoalelor”, 1926.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu